Dacă trăiești într-un oraș mare de la noi, probabil ai simțit și tu, măcar o dată, cum ne îndepărtăm încet unii de alții. Societatea noastră face o tranziție de la cultura în care ne sprijineam unii pe alții, la o orientare puternică spre succesul individual, relații tranzacționale și un stil de viață independent.
Nu mai tindem să alinăm suferința unui om
Această trecere de la „noi” la „eu” schimbă ceva important în interiorul nostru: structura compasiunii.
Fără să ne dăm seama, nu mai tindem spontan să alinăm suferința unui om din afara cercului nostru intim. Ne ridicăm ziduri de protecție și ne spunem: „fiecare este responsabil pentru el”. Compasiunea pare ca devine selectivă si empatia socială scade.
Chiar ne antrenăm intens în a ne crește autocompasiunea — ceea ce este bine în esență —, însă atunci când ne izolăm și ne spunem „mă descurc mai bine singur”, pierdem exact puntea de legătură cu ceilalți.
Autocompasiunea și compasiunea când sunt în echilibru
O meta-analiză recentă publicată în British Journal of Psychology confirmă exact acest lucru: autocompasiunea (grija față de sine) și compasiunea față de ceilalți funcționează optim doar atunci când sunt în echilibru.
Cultivarea exclusivă a grijii de sine, însoțită de distanțare socială, ne reduce de fapt rezistența în fața suferinței psihologice. Mediul individualist în care trăim tinde să blocheze beneficiile emoționale ale conexiunii autentice.
Cand compasiunea din jurul nostru scade, anxietatea noastră crește. Putem simți o singurătate chiar și atunci când auzim cuvinte-șablon de genul: „văd că îți este greu, cum te pot ajuta?”.
Nevoile ființei umane
Ca ființe umane, avem nevoie de mai mult:
- Avem capacitatea înnăscută de a-i simți pe ceilalți.
- Avem nevoie fundamentală să ne simțim simțiți, văzuți și înțeleși.
- Avem nevoie să ne sprijinim reciproc, simplu, fără a tranzacționa nimic în relație.
Păstrați binele cu voi si în relatii!